Apa vs. tuica

Motorul Otto

Definitie: Se numeste motor cu combustie interna orice dispozitiv care obtine energie mecanica direct din energie chimica prin arderea unui combustibil intr-o camera de combustie care este parte integranta a motorului (spre deosebire de motoarele cu ardere externa unde arderea are loc in afara motorului.).
Exista de fapt patru tipuri de baza de motoare cu ardere interna dupa cum urmeaza: motorul Otto,motorul Diesel, motorul cu turbina pe gaz si motorul rotativ.

Motorul Otto este denumit astfel dupa numele inventatorului sau Nikolaus August Otto, iar motorul Diesel dupa in aceeasi maniera dupa numele inginerului german de origine franceza Rudolf Diesel. Motorul Diesel este folosit pentru generatoare de energie electrica, de asemenea el este utilizat si la camioane si autobuze precum si in unele automobile. Motorul Otto este motorul folosit pentru majoritatea automobilelor.

Motor diesel

Motorul diesel este un motor cu ardere internă în care combustibilul se aprinde datorită temperaturii ridicate create de comprimarea aerului necesar arderii, şi nu prin utilizarea unui dispozitiv auxiliar, aşa cum ar fi bujia în cazul motorului cu aprindere prin scânteie.
Numele motorului a fost dat după inginerul german Rudolf Diesel la sugestia soţiei sale, Martha Diesel, care în 1895 îl sfătuieşte cu: Nenn ihn doch einfach Dieselmotor! („numeşte-l pur şi simplu motor Diesel!”),[1] uşurînd astfel lui Diesel căutarea după denumirea motorului, pe care l-a inventat în 1892 şi l-a patentat pe 23 februarie 1893. Intenţia lui Diesel a fost ca motorul său să utilizeze o gamă largă de combustibili, inclusiv praful de cărbune. Diesel şi-a prezentat invenţia funcţionând în 1900 la Expoziţia Universală (World's Fair) având drept combustibil ulei de alune

Legea lui Ohm

Legea lui Ohm sau legea conducţiei electrice, stabileşte legăturile între intensitatea curentului electric (I) dintr-un circuit, tensiunea electrică (U) aplicată şi rezistenţa electrică (R) din circuit.
Legea lui Ohm se poate aplica şi unei porţiuni de circuit.

Legea lui Ohm se aplică pentru conductori electrici la capetele cărora se aplică tensiuni electrice. Legea lui Ohm spune că într-un circuit intensitatea (I) curentului electric este direct proporţională cu tensiunea (U) aplicată şi invers proporţională cu rezistenţa (R) din circuit. Formula matematică a legii lui Ohm este:
,
unde
I este intensitatea curentului, măsurată în amperi (A);
U este tensiunea aplicată, măsurată în volţi (V);
R este rezistenţa circuitului, măsurată în ohmi (Ω).
Cu alte cuvinte, în cazul unui rezistor a cărui rezistenţă este constantă, dacă tensiunea creşte, intensitatea curentului va creşte proportional cu tensiunea şi invers. Un astfel de rezistor care respectă fidel legea lui Ohm se numeşte rezistor ohmic.

Motor termic

Un motor termic este o maşină termică motoare, care transformă căldura în lucru mecanic.
Un motor termic lucrează pe baza unui ciclu termodinamic realizat cu ajutorul unui fluid.
Întrucât, conform principiului al doilea al termodinamicii, entropia unui sistem nu poate decât să crească, doar o parte a căldurii preluate de la sursa de căldură (numită şi sursa caldă) este transformată în lucru mecanic. Restul de căldură este transferat unui sistem cu temperatură mai mică, numit sursă rece.
Tipuri de motoare termice

-motor cu ardere externă, la care sursa de căldură este externă fluidului ce suferă ciclul termodinamic:
-motor cu abur
-turbină cu abur
-motor Stirling
-motor cu ardere internă, la care sursa de căldură este un proces de combustie suferit chiar de fluidul supus ciclului termodinamic:
-motor cu ardere internă cu piston
-motor Wankel
-turbină cu gaze
-motor rachetă
-statoreactor
-pulsoreactor

Solidificare

Solidificarea este fenomenul de trecere a unei substanţe din stare lichidă în stare solidă.
Legile solidificării

La presiune constantă pe toată durata solidificării temperature rămâne constantă. Temperatura la care se solidifică o substanţă se numeşte temperatură de solidificare, ea fiind o caracteristică a fiecărei substanţe.
Temperatura de topire coincide cu cea de solidificare.
În timpul solidificării volumul se schimbă.
Masa unui corp nu se modifică în timpul solidificării.
Solidificarea apei

În stare solidă, particulele din care este constituită apa sunt strâns unite între ele, prin forţe de atracţie puternice, fiind imobilizate în poziţii fixe unele faţă de altele, într-un aranjament compact. Distanţele dintre particule sunt mici, acestea nu se pot deplasa liber, pot însa să oscileze în jurul unei poziţii fixe. Particulele care intră în structura apei în stare solidă (gheaţa) sunt aranjate, în marea majoritate a cazurilor, într-o anumită ordine. Substanţele care prezintă această aranjare ordonată a particulelor se numesc cristaline.

Topire

Topirea este o transformare de fază, proces în care o substanţă trece din faza solidă în faza lichidă, datorită acumularii energiei în atomii sau moleculele unui corp solid. Creşterea energiei atomilor sau moleculelor conduce la distrugerea legăturilor dintre ele, fenomen ce cauzează topirea parţială sau totală a solidului. Procesul opus este solidificarea.Cantitatea de caldura necesara unitatii de masa a corpului solid pentru a se topi la temperatura de topire se numeste caldura latenta de topire.Fiecare substanta cristalina se topeste(se solidifica)la o temperatura constanta , numita temperatura de topire(de solidificare).

Transformarea izobară

Numim transformare izobară transformarea pe parcursul căreia numărul de moli şi presiunea sistemului termodinamic rămân nemodificate.
n oricare stare de echilibru a gazului ideal, între parametrii care caracterizează starea acestuia există relaţia dată de ecuaţia de stare: pV=nRT

Fizică

Fizica (din cuvântul grec physikos: natural, din physis: natură) este ştiinţa care studiază proprietăţile şi structura materiei, formele de mişcare ale acesteia, precum şi transformările lor reciproce.
Oricum se pune problema, fizica este una dintre cele mai vechi discipline academice; prin intermediul unei subramuri ale sale, astronomia, ar putea fi cea mai veche[1] . Uneori sinonimă cu filozofia, chimia şi chiar unele ramuri ale matematicii şi biologiei,de-a lungul ultimelor două milenii, fizica a devenit ştiinţă modernă începând cu secolul al XVII-lea, iar toate aceste discipline sunt considerate acum distincte, deşi frontierele rămân greu de definit[2] .
Fizica este poate cea mai importantă ştiinţă a naturii deoarece cu ajutorul ei pot fi explicate în principiu orice alte fenomene întâlnite în alte ştiinţe ale naturii cum ar fi de exemplu chimia sau biologia. Limitările sunt legate de incapacitatea noastră de a obţine suficient de multe date experimentale, în cazul biologiei, ori de incapacitatea (până acum) sistemelor de calcul de a analiza dinamica moleculelor foarte complexe, în cazul chimiei. Descoperirile în fizică ajung de cele mai multe ori să fie folosite în sectorul tehnologic, şi uneori influenţează matematica sau filozofia. De exemplu, înţelegerea mai profundă a electromagnetismului a avut drept rezultat răspândirea aparatelor pe bază de curent electric - televizoare, computere, electrocasnice etc.; descoperirile din termodinamică au dus la dezvoltarea transportului motorizat; iar descoperirile din mecanică au dus la dezvoltarea calculului infinitezimal, chimiei cuantice şi folosirii unor instrumente precum microscopul electronic în microbiologie.
Astăzi, fizica este un subiect vast şi foarte dezvoltat. Cercetarea este divizată în patru subcâmpuri : fizica materiei condensate; fizica atomică, moleculară şi optică; fizica energiei înalte; fizica astronomică şi astrofizică. Majoritatea fizicienilor se specializează în cercetare teoretică sau experimentală, prima ocupându-se de dezvoltarea noilor teorii, şi a doua cu testarea experimentală a teoriilor şi descoperirea unor noi fenomene. În ciuda descoperirilor importante din ultimele patru secole, există probleme deschise în fizică care aşteaptă a fi rezolvate. De exemplu, cuantificarea gravitaţiei este poate cea mai arzătoare dintre probleme şi cu siguranţă şi cea mai dificilă. Odată cu elucidarea acestei probleme, fizicienii vor avea o imagine mult mai clară despre interacţiile din natură şi cu siguranţă multe dintre fenomenele şi obiectele pe care le întâlnim în astrofizică, de exemplu găurile negre, îşi vor găsi explicaţia într-un mod natural.